Nu mă interesează…


– Atât timp cât tu știi să folosești o bicicletă normală, din astea de care vezi la tot pasul, atunci poți să afirmi fără nicio problemă că știi să folosești toate modelele de biciclete din lume. Până la urmă sistemul de bază e același.

– Păi exact același lucru susțineam și eu, dar el nu și nu. Că nu m-aș descurca niciodată cu o bicicletă din aia.

– Ei, na! Ce prostii! Ce mă enervează persoanele acestea care se consideră centrul pământului. Să fim serioși! Ce poate fi așa greu?! Îți spun, eu n-am nicio problemă să utilizez orice bicicletă din lumea asta.

– Să înțeleg că ai fost deja în Croația?

– De ce?

Mă cheamă Stu și nu știu de ce. De fapt, nu știu multe. Nu mă interesează nici dacă croații lucrează  la un model de motobicicletă electrică, nici dacă fata asta știe sau nu să utilizeze o motobicicletă.  Nu mă interesează multe lucruri…din cele care par să fie utile pentru o bună conviețuire.

Mă interesează însă de ce băiatul acela, acela care stă acolo în stație și se uită după autobuz sau poate după viață, cel care privește pierdut într-un viitor îndepărtat și poate ce nu fi-va atins niciodată, cel care îmi oferă un abis în care să mă pierd. Independent de el. El nu mă vede așa cum nici eu nu-l văd bine. Am observat doar că într-un haos de oameni ce se perindă pe lângă mine, în sens opus și în același sens cu mine, el era acolo. Pe un piedestal ce nu i se va ridica niciodată.

Mă mai interesează de ce omul acela stă acolo, cu mâna intinsă. De ce nu e acasă întreținându-și fericirea? Ce l-a scos din casă? Oare binele? Nevasta? Copilul? Sau strigătele lor? Sau poate doar privirea lor ce are curajul să ceară ceea ce vorba n-ar reuși niciodată?

Mă uit la ochii care plâng, îi caut în mulțime așa cum îi caut pe cei care râd… Mă desfăt cu adâncimea lor și mă sufoc din cauza durerii. Mă leg de ochii ce mi se oferă în schimb, chiar și pentru o secundă. Nu merg pe stradă cu ochii în pământ, nu mă-ncrunt la ochii ce mă privesc ci făr’ să ezit pe ai mei îi măresc și îi ofer privirii.

Și văd și frumusețea și urâtul, și eu zâmbesc când ziua îmi oferă, făr’ să cer, o licărire de mai bine, și eu mai plâng atunci când lângă mine mai șade câte-un suflet ce nici nu știe…

Oficial îmi merge bine și nu mă interesează. Doar să am oameni pe lângă mine.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s